X-Men:rEvolution RPG :: Jurnalul care nu a fost niciodata scris

Trimis: 23/12/2007 21:19

Nu stiu dak ar fi locul corespunzător si subiectul potrivit, dar vor sa scriu un fel de "poveste", despre personajul meu, in care sa includ fragmente adevarate si partial adevarate din jurnalul meu real. Inca nu stiu dak e o idee buna.

Trimis: 28/12/2007 20:47

Asa incepe povestea vietii unei fete aparent obisnuite:

Capitolul I

Doar o zi obisnuita de inceput de toamna. Frunzele capatau o usoara colorație rosiatica. La marginea orasului imbartanit si ruinat se inalta o padure inca tanara. Aerul mai avea un usor mireasmă sarat de la vechile mine inundate. In oras era linistea fireasca a localitatilor mici si izolate. Era o impletire stranie de ruine si cladiri noi, de batrani plictisiti si tineri excentrici. Te fascina acel loc unde trecutul se suprapunea cu prezentul ca intr-un univers fantastic.
Acolo, pe o strada de langa padure, era o casuta de lemn ca cele de la munte. Nu era nimic neobisnuit la ea sau la familia ce locuia acolo, insa nimeni nu banuia ce avea sa urmeze. Un copil de vreo 5 ani incerca sa rezolve un puzzle in timp ce o fetita care avea mai putin de un an era asezata jos, intre cateva perne privindu-l pe fratele sau.
Din camera cealalta se auzeau voci ingrijorate ale parintilor:
- Are aproape un an si inca nu a incercat sa mearga de-a busilea! Ceva nu este in ordine? Ce vom face?
- Nu stiu iubito, e peste eficacitatea mea de a face ceva. Doar Cel de Sus de mai poate ajuta.
- Sam, mi-e frica. Mi-e frica ca nu va mai merge niciodata. spuse femeia cu lacrimi in ochi
- Va fi bine. Vei vedea ca va fi bine. Eileen e puternica si va merge pana la urma. zise tatal, mai mult pentru a se incuraja pe sine si incercand sa nu planga si el.
Deodata se auzi un tipat din camera.
- Mama, tata, e Eileen! Veniti sa vedeti.
Un fior rece trecu prin inimile deja frante ale parintilor. Se temeau ca fiica lor a patit ceva. Cu ochii inlacrimati au intrat cat de rapid au putut in camera copiilor. Dar spre fericirea lor, au vazut ceea ce au sperat ei mai mult. Micuta era in mijlocul camerei, nu in locul unde o lasasera cateva momente mai devreme. Angela isi privi fiica atat de fericita incat aproximativ ca a lesinat.
Bucuria lor s-a transformat insa extraordinar de curand intr-o alta repriza de ingrijorare. Eileen nu stia sa meara inainte ca orice fiinta umana. Se deplasa asemeni unu rac, doar cu spatele. In zadar au incercat toti trei sa ii arate copilei directia corecta. Treceau zile in sir. Erau deja cateva saptamani si micuta Eileen tot cu spatele de deplasa. Rudele erau amuzate. Nu vazusera niciodata un copil atat de ciudat.
- E ceva diferit la ea. Nu stiu sa fi vazut copii care sa fie atat de hotarati de la o asa varsta. Nu mai incercati ca nu va asculta. Stiu ca are ceva special. Aveti mare grija cand va creste. spunea o batrana despre care oamenii din oras ziceau ca ar fi fost vrajitoare in tinerete.
Timpul a trecut. Au trecut sarbatorile de iarna. Intr-o dimineata Angela era in camera cu Eileen. Sam si Matt urmareau un meci de fotbal la TV. Fara de veste, Eileen s-a ridicat in picioare si a inceput sa paseasca incet pe langa pat. Pasea in fata. Angela i-a stigat repede si pe ceilalti.
- Matt, Sam, repede! Eileen a inceput sa mearga.
- Slava cerului. Totul e bine. spuse Sam usurat
Parea ca totul a intrat la normal. Doar timpul putea sti ce urma, doar tipmul decidea daca lucrurle vor ramane asa in continuare.

Trimis: 29/12/2007 20:52

mama.....ce fetita ciudata....da mai pune

Trimis: 30/12/2007 17:02

Capitolul II

Zapada se asternea din nou peste orasul impietrit in timp. Pe strazi era obisnuita zarva dinaintea sarbatorilor, fireasca veselie si buna dispozitie. Insa in casa de sub padure lucrurile mergeau din rau in mai rau. Micuta Eileen era bolnava de cateva luni, fara speranta de vindecare. Slabise mult, nu putea sa manance si respira din ce in ce mai greu, printre cascade de tuse inabusita.
- Sam, fa ceva! Trebuie sa o ducem la medic.
- Nu o duc niciunde. E firesc sa se imbolnaveasca. Toti copii mici se imbolnavesc. Te-ai ingrijorat de fiecare data prea mult pentru nimic. Vezi ca e mai ciudata dar ca isi revine. Nu mai plange atat si da-i sa manance.
- Cum poti fi asa? E copilul tau. Nu vezi ca abia respira? Poate muri aici si nu te intereseaza.
- Si ce vrei sa ii fac? E copilul tau nu al meu. Tu l-ai nascut.
Au trecut cateva ore si Angela a luat copila si a dus-o la spital. Toti medici au incercat sa ajute dar parea fara speranta. Eileen era mult prea bolnava.
- Se va face bine nu-i asa mami? intreba Matt trist
- Se va face. Peste cativa ani o vei duce la scoala, veti merge impreuna la fotbal, vei vedea ca va fi bine in curand.
Insa adevarul era prea greu de rostit. Medicii i-au spus fara urma de indoiala ca micuta nu va apuca varsta de 5 ani. Era bolnava, slabita si nici un medicament nu dadea roade. A stat in spital cateva luni, dar cand s-a intors acasa s-a imbolnavit din nou. A fost diagnosticta cu astm si o boala imunitara rara. Nimeni din acel oras nu o putea ajuta. Singurul mod in care Eileen putea supravietui era sa stea in casa aproape tot timpul, indopata cu medicamente si fara sa aiba atingere cu alti copii de la care putea lua cea mai mica raceala.
Eileen avea doi ani, insa vorbea perfect, se exprima mult prea bine pentru varsta ei si asimila informatii extraordinar de usor. Adesea isi petrecea timpul alaturi de Matt, care era in ultimul an de gradinita. Invata cantece si poezii alaturi de el, ca si cum nu ar fi avut doar 2 anisori.
Era palida, cu parul negru si ochi caprui, atat de mica si slaba incat iti era teama sa o atingi. Era evident pentru oricine ca nu va putea merge vreodata la gradinita alaturi de copii sau la scoala, daca va mai apuca varsta de 7 ani.